LA RAMPĂ

Într-o dimineaţă, după ce toţi părinţii plecaseră la servici, copiii plictisiţi de locurile din apropierea casei, hotărâră să plece într-o călătorie pentru a descoperi împrejurimile cartierului.

− Ştiţi, am putea merge pe institut la terenu’ de tenis, zise Dana.
− Eu una m-am săturat şi de tenis şi de fotbal şi de badminton, zise Adina.
− Păi atunci, să mergem. Avem tot timpul din lume până se întorc ai voştri, îi încurajă Andrei. El locuia pe vremea aceea cu bunicul lui, care îi îngănduia aproape orice, trebuia doar să-l anunţe că va lipsi pentru ceva vreme. În mod normal, Adina şi Alex, ca şi ceilalţi copii nu aveau voie să se îndepărteze de cartier sau să lipsească prea mult timp. Dar părinţii erau plecaţi la servici, aşa că se ridicară de pe bordură şi plecară, fără a avea o destinaţie anume. Au ales direcţia opusă terenului de tenis, al cărui drum şi împrejurimi le cunoşteau prea bine. Drumul pe care l-au urmat ducea la Fabrica de Pâine, iar prima străduţă se termina cu o cale ferată. Adina şi Alex mergeau mereu la şcoală pe drumul acela, însă niciodată nu se abătuseră din drum să vadă ce minunăţii sunt dincolo de calea ferată, dar curiozitatea lor apăruse acum la momentul potrivit aşa că, după ce se asigurară că nu există nici urmă de vreun tren, copiii traversară calea ferată şi descoperiră mai multe rampe, una cu pietre, alta cu pietriş, iar când ajunseră la a treia, care era cu nisip, hotărâră să rămână acolo. Grămada de nisip era atât de înaltă încât pentru ei părea ca un munte, iar groapa săpată în faţa ei, plină cu apă de ploaie părea ca un lac.

− Parcă am fi la mare! Zise Alex.
− Cât de tare! adăugă Adina.
− Ultimul în vârf e cel mai slab! strigă Andrei. Prinde! zise el şi îşi dădu şapca jos din cap aruncând-o spre Adina. Băieţii se luară la întrecere, iar fetele se descălţară de şlapi şi se aşezară pe marginea bălţii cu picioarele in apă.

− Ce zici Dana, e mai frumos ca la terenu’ de tenis? întrebă Adina.
− Clar, cred că de azi înainte numai aici o să venim.
− Da, păcat că nu putem merge aşa des.
Ajunşi în vârful muntelui de nisip, băieţii au descoperit că zidurile de beton care despărţeau rămpile erau uşor de escaladat, aşa că fără să stea prea mult pe gânduri, Andrei, urmat de Alex şi Cristi, se urcă pe marginea unuia din ziduri şi când ajunse în dreptul unde nisipul era cam la jumătatea zidului sări. Alex făcu la fel, dar Cristi sări pe cealaltă parte şi un ţipăt le sperie pe fete.

− Unde e Cristi? tresări Dana.
Alex şi Adrei râdeau, iar Cristi apăru şchiopătând, pentru că sărise pe pietriş. Orele trecură şi ei nu se mai săturau de atâtea jocuri. În vârful grămezii de nisip se afla o sită prin care nisipul triat se vărsa pe nişte benzi cu ajutorul cărora se încărcau camioanele. Mecanismul sitei era foarte gălăgios şi când porni, pentru un moment ei nu au ştiut ce se întamplă. Aşa că Andrei şi Cristi alergară spre vârf să vadă de unde vine zgomotul. Cristi s-a apropiat prea mult, aşa de mult încât sita îl trase şi se trezi îngropat în nisip până la genunchi. Speriat, el a început să ţipe şi apoi să plângă pentru că nisipul îl acoperea din ce în ce mult şi Andrei nu avea puterea să-l scoată la suprafaţă. Fără să ştie ce se întâmplă, ceilalţi alergară şi imediat ce ajunseră în vârf îl prinseră de mâini şi de haine şi până la urmă au reuşit să-l scoată la suprafaţă.

− Hei, unde îţi e un papuc? observă Dana.
− Sigur l-a pierdut în nisip, îl căutăm când se opreşte chestia asta, o linişti Andrei. Pentru o clipă au stat şi l-au privit pe Cristi, care era atât de speriat încât nici nu mai putea să plângă. Dar oglinda liniştii lor a fost spartă de un muncitor care părea că apăruse din senin.
− Băi, ce faceţi aici?
Oricât de mult le-ar fi plăcut un loc, ei ştiau că nu era bine ce făceau şi cât de periculos era ca ei să se joace într-un astfel de loc. Si mai ştiau că ori de câte ori se aflau într-o astfel de situaţie, întotdeuna, fără vreo exceptie, soluţia era… “aleargă, fără să priveşti înapoi!”
Nici nu au mai stat să se încalţe, au luat-o la fugă cu papucii în mâini, iar Alex observă că muncitorul ţinea în mână ceea ce părea a fi papucul lui Cristi. Buimăcit şi probabil pregătit pentru a le ţine morală, muncitorul nici nu observă când Alex, trecând în fugă pe lângă el, îi smulse papucul din mână.
Ajunşi la calea ferată şi obosiţi după ce alergaseră fără oprire, au hotărât să facă un popas. După o vreme parcă uitară că sunt încă departe de casă, şi povestind şi jucându-se timpul trecea. La un moment dat, un tren marfar se zări şi ei se ridicară de pe borduri.

− Uau, nici nu credeam că trece vreun tren pe aici! zise Andrei. Toţi priveau trenul cum se apropia de ei încet, încet şi fără să zică nimic, săriră bordura înaltă şi alergară spre marfar...
Chiar dacă în seara acelei zile părinţii lor au aflat despre mica lor aventură de la o prietenă de familie, Adina şi Alex consideră şi azi că a meritat să aibă o astfel de amintire, pentru că doar atunci când eşti copil ai cel mai mare curaj să faci ca jocurile imaginaţiei să devină realitate!

CRĂCIUN ÎN IUNIE

Era o zi oarecare, împreună cu mama lor Adina şi Alex au mers în vizită la bunicul lor. Tatăl lor era plecat într-o delegaţie în Germania şi urma să se întoarcă a doua zi. Spre seară când au ajuns acasă, telefonul a sunat şi citind pe chipul mamei bucurie, au înţeles că la capătul celălalt era tatăl. El sunase ca să-i anunţe că era deja la Bucureşti şi ajungea în trei ore. Dar fiind deja târziu, Adina şi Alex adormiră la televizor, şi mama îi duse pe rând în dormitor. De obicei dimineaţa mama era cea care îi trezea pentru a se pregăti de şcoală, dar în ziua aceea ei se treziră singuri, nerăbdători să-l revadă pe tată. Tiptil au deschis uşa camerei şi s-au aventurat pe întuneric spre bucătărie, unde luau cu toţii micul dejun în fiecare dimineaţă. Era aşa de linişte în casă, încât ei crezură că s-au trezit mult prea devreme. Dar continuară să meargă spre bucătărie şi ajunşi în holul de la intrare, în şoaptă Alex zise:

— Adina, aprinde lumina să vedem cât e ceasul.
Fără să zică nimic Adina se conformă şi amândoi rămaseră surprinşi când văzură că deja întârziaseră la şcoală. Era 8 şi jumătate.

— Ce zi e azi? Întrebă Alex.
— Păi e joi.
— Nu ştiu ce să zic… şopti Alex.
— Hai să mâncăm ceva repede şi să ne grăbim să plecăm.
Amâdoi au fost de acord şi pe masa din bucătărie găsiră o ruladă de ciocolată din care tăiară câte o felie şi se aşezară la masă.

— Auzi, Adina, dar dacă ceasul de pe hol nu mai merge?
— Hm, s-ar putea. Hai să vedem cât arată cel din sufragerie.
Fără să mai stea pe gânduri plecară spre sufragerie, Adina prima şi Alex dupa ea. Când a deschis uşa, Adina a aprins lumina şi s-a uitat direct spre ceasul care era pe perete.

— E într-adevăr aproape 9, constată ea aşteptând ca Alex să zică ceva… De ce nu zici nimic? continuă ea.
Alex ridică mâna şi, arătând cu degetul, zise:

— Uită-te mai bine. Amândoi au rămas pentru o vreme bună cu gurile căscate la priveliştea din faţa lor. Jucării, hăinuţe, dulciuri, cărţi, aşezate peste tot, pe canapea, fotolii, pe masa de lângă geam, chiar şi pe televizor, iar covorul era plin încât nici nu mai aveai pe unde să calci. Nedezmeticiţi din somn şi confuzi pentru un moment chiar li s-a părut că visează dar stând aşa în uşă, imaginea parcă ruptă dintr-un vis nu se schimba. Fără să mai stea pe gânduri îşi făcură loc pe covor şi entuziasmul lor era prea mare ca să-şi mai dea seama că strigătele lor de bucurie răsunau în toată casa. Pierduţi printre atâtea şi atâtea surprize nici nu observară cum părinţii lor îi priveau cu drag din uşă.

— Ce vă place cel mai mult? întrebă tatăl.
— Tati! strigară ei împreună şi îi săriră în braţe. Tot, tati! Toate sunt frumoase!

Părinţii lor stătuseră până târziu în seara din ajun să le pregătească surpriza, iar mama îi învoise de la şcoală în ziua aceea. Adina şi Alex nu au fost nişte copii pretenţioşi, dar părinţii lor i-au răsfăţat mereu cu astfel de surprize, şi de aceea, eroii noştrii ar dori să vină o zi în care o să-i poată răsplăti înzecit.