LUCRARE LA MATE

Sărbătorile de iarnă se apropiau şi odată cu ele şi vacanţa. Erau ultimele două săptămâni de şcoală, perioadă în care se încheiau mediile. Dar chiar şi aşa nimeni nu mai avea chef de învăţat, de teze şi lucrări. De obicei când majoritatea din clasă mai aveau nevoie de o notă, toata lumea primea lucrare de control. Adina şi Alex erau printre puţinii care aveau note în de-ajuns la matematică, dar profesoara îi anunţase că a doua zi vor avea lucrare. Cum cheful de învăţat pierise de mult şi matematica oricum nu era printre obiectele lor preferate, în seara de dinainte, după ce au venit de la săniuş, Adina şi Alex s-au aşezat lângă cuptor să se încălzească.

- Alex, tu ştii la ce mă gândeam eu?
- Ce?
- N-am nici un chef de lucrare la mate, mâine.
- Nici eu, dar ce să facem, oftă Alex.
- Eu am o idee. Am văzut eu într-un film.
Sub privirea curioasă a lui Alex, Adina umplu un pahar cu apă şi turnă un pumn de sare peste.

- Acum îl amestec cu linguriţa şi aştept să se dizolve cât de cât, zise Adina.
- Chestia aia e scârboasă! Se strâmbă Alex.
- Tocmai asta e ideea, îl linişti Adina. O să bem şi o ne vină greaţă şi mama o să vadă că ne e rău şi o să ne învoiască de la şcoală.
- Buna idee, bea tu prima!
Adina luă o înghiţitură mică şi se opri, nu mai putu să bea şi îi întinse paharul lui Alex. El îl luă, îl varsă în chiuveta de la bucătărie şi zise:

- Am eu o altă idee! Vino cu mine să luăm termometrul.
Alex şi Adina intrară în sufragerie, încercând să ia termormetrul fără ca tatăl, care se uita la televizor să-i observe. De obicei termometrul era pe raftul de sus al mobilei, deasupra sertarelor, dar de data aceasta cineva îl mutase şi au fost nevoiţi să-l întrebe pe tată.

- Tati, unde e termometrul?
- Tre’ să fie acolo pe raft sau în primu’ sertar, răspunse tatăl.
- Bine, vezi că-l luăm şi noi… zise Alex.
- Pentru ce vă trebuie?
- Păi imi ard obrajii, se grăbi Adina să răspundă.
- Şi mie, şi mi-e ameţeală şi mă doare un pic capul, adăugă Alex.
- Ia veniţi încoa’ să văd dacă ardeti.
Alex şi Adina s-au apropiat încet, împingându-se unul pe altul pentru că nici unul nu voia sa fie verificat primul, aşa că amândoi au ajuns în acelaşi timp în dreptul tatălui care după ce le-a pus mâinile pe frunţi i-a trimis să ia cate o aspirină, preventiv, deşi simţise că nu ardeau deloc. Dar au luat şi termometrul ca să-şi poată duce planul la bun sfârşit. Când au ajuns în bucătărie, Alex a aprins un ochi de la aragaz şi ţinând termometrul deasupra pentru câteva secunde, aştepta să se ridice mercurul. Degeaba, îl ţinuse prea puţin şi mercurul parcă nu voia sa se ridice. Mai încercă o dată, de două ori, până i-l luă Adina din mână şi învârtind butonul ca să dea flacăra mai mare îl ţinu deasupra prea mult, atât de mult că termometrul a crăpat şi mercurul s-a împrăştiat pe aragaz şi pe gresie.

- Alex, fugi că ăsta intră în piele!
- Vezi ce făcuşi?! Trebuia să mă laşi pe mine.
- Taci, că ne aud! Si gândeşte-te cu ce-l curătăm.
Alex ieşi în grabă pe uşa de la bucătărie, lasându-i Adinei impresia că o să se întoarcă cu mama şi atunci va fi vai şi amar. Dar s-a intors imediat cu un caiet din care a rupt câteva foi:

- Fă cornete şi cu altă bucată de hârtie încearcă sa-l împingi în cornet şi apoi îl arunci imediat pe fereastră!
- Bine, dar termometrul e spart şi ce o să le spunem?
- M-am grăbit şi l-am luat pe cel vechi. Nu cred că o să observe, o linişti Alex.
După ce au terminat de curăţat peste tot au plecat cuminţi să se culce. Când părinţii i-au întrebat cum se simt au zis că nu mai au nimic, că au luat aspirina şi le-a trecut.
A doua zi au mers la şcoală, au dat şi lucrarea la matematică şi până s-au intors acasă au uitat de păţania din ajun. În după-amiaza acelei zile, unchiul lor a venit în vizită şi a adus o cutiuţă în care erau câteva bucăţi de permanganat de potasiu. Ceea ce Adina şi Alex încă nu ştiau era că în contact cu apa, el îşi schimbă culoarea din mov în roşu.

- Alex! Vino până la baie, repede!
- Ce e?
- Uite cum arată chestia asta!
- Da, zici că e sânge…
- Te gândeşti la ce mă gândesc si eu?
- Prea târziu, oftă Alex, am dat deja lucrarea la mate.
- Da, dar vor mai fi lucrări…

*permanganat de potasiu= denumire populară: hârtie de turnesol. Oxidant folosit în chimie şi medicină.

LA RAMPĂ

Într-o dimineaţă, după ce toţi părinţii plecaseră la servici, copiii plictisiţi de locurile din apropierea casei, hotărâră să plece într-o călătorie pentru a descoperi împrejurimile cartierului.

− Ştiţi, am putea merge pe institut la terenu’ de tenis, zise Dana.
− Eu una m-am săturat şi de tenis şi de fotbal şi de badminton, zise Adina.
− Păi atunci, să mergem. Avem tot timpul din lume până se întorc ai voştri, îi încurajă Andrei. El locuia pe vremea aceea cu bunicul lui, care îi îngănduia aproape orice, trebuia doar să-l anunţe că va lipsi pentru ceva vreme. În mod normal, Adina şi Alex, ca şi ceilalţi copii nu aveau voie să se îndepărteze de cartier sau să lipsească prea mult timp. Dar părinţii erau plecaţi la servici, aşa că se ridicară de pe bordură şi plecară, fără a avea o destinaţie anume. Au ales direcţia opusă terenului de tenis, al cărui drum şi împrejurimi le cunoşteau prea bine. Drumul pe care l-au urmat ducea la Fabrica de Pâine, iar prima străduţă se termina cu o cale ferată. Adina şi Alex mergeau mereu la şcoală pe drumul acela, însă niciodată nu se abătuseră din drum să vadă ce minunăţii sunt dincolo de calea ferată, dar curiozitatea lor apăruse acum la momentul potrivit aşa că, după ce se asigurară că nu există nici urmă de vreun tren, copiii traversară calea ferată şi descoperiră mai multe rampe, una cu pietre, alta cu pietriş, iar când ajunseră la a treia, care era cu nisip, hotărâră să rămână acolo. Grămada de nisip era atât de înaltă încât pentru ei părea ca un munte, iar groapa săpată în faţa ei, plină cu apă de ploaie părea ca un lac.

− Parcă am fi la mare! Zise Alex.
− Cât de tare! adăugă Adina.
− Ultimul în vârf e cel mai slab! strigă Andrei. Prinde! zise el şi îşi dădu şapca jos din cap aruncând-o spre Adina. Băieţii se luară la întrecere, iar fetele se descălţară de şlapi şi se aşezară pe marginea bălţii cu picioarele in apă.

− Ce zici Dana, e mai frumos ca la terenu’ de tenis? întrebă Adina.
− Clar, cred că de azi înainte numai aici o să venim.
− Da, păcat că nu putem merge aşa des.
Ajunşi în vârful muntelui de nisip, băieţii au descoperit că zidurile de beton care despărţeau rămpile erau uşor de escaladat, aşa că fără să stea prea mult pe gânduri, Andrei, urmat de Alex şi Cristi, se urcă pe marginea unuia din ziduri şi când ajunse în dreptul unde nisipul era cam la jumătatea zidului sări. Alex făcu la fel, dar Cristi sări pe cealaltă parte şi un ţipăt le sperie pe fete.

− Unde e Cristi? tresări Dana.
Alex şi Adrei râdeau, iar Cristi apăru şchiopătând, pentru că sărise pe pietriş. Orele trecură şi ei nu se mai săturau de atâtea jocuri. În vârful grămezii de nisip se afla o sită prin care nisipul triat se vărsa pe nişte benzi cu ajutorul cărora se încărcau camioanele. Mecanismul sitei era foarte gălăgios şi când porni, pentru un moment ei nu au ştiut ce se întamplă. Aşa că Andrei şi Cristi alergară spre vârf să vadă de unde vine zgomotul. Cristi s-a apropiat prea mult, aşa de mult încât sita îl trase şi se trezi îngropat în nisip până la genunchi. Speriat, el a început să ţipe şi apoi să plângă pentru că nisipul îl acoperea din ce în ce mult şi Andrei nu avea puterea să-l scoată la suprafaţă. Fără să ştie ce se întâmplă, ceilalţi alergară şi imediat ce ajunseră în vârf îl prinseră de mâini şi de haine şi până la urmă au reuşit să-l scoată la suprafaţă.

− Hei, unde îţi e un papuc? observă Dana.
− Sigur l-a pierdut în nisip, îl căutăm când se opreşte chestia asta, o linişti Andrei. Pentru o clipă au stat şi l-au privit pe Cristi, care era atât de speriat încât nici nu mai putea să plângă. Dar oglinda liniştii lor a fost spartă de un muncitor care părea că apăruse din senin.
− Băi, ce faceţi aici?
Oricât de mult le-ar fi plăcut un loc, ei ştiau că nu era bine ce făceau şi cât de periculos era ca ei să se joace într-un astfel de loc. Si mai ştiau că ori de câte ori se aflau într-o astfel de situaţie, întotdeuna, fără vreo exceptie, soluţia era… “aleargă, fără să priveşti înapoi!”
Nici nu au mai stat să se încalţe, au luat-o la fugă cu papucii în mâini, iar Alex observă că muncitorul ţinea în mână ceea ce părea a fi papucul lui Cristi. Buimăcit şi probabil pregătit pentru a le ţine morală, muncitorul nici nu observă când Alex, trecând în fugă pe lângă el, îi smulse papucul din mână.
Ajunşi la calea ferată şi obosiţi după ce alergaseră fără oprire, au hotărât să facă un popas. După o vreme parcă uitară că sunt încă departe de casă, şi povestind şi jucându-se timpul trecea. La un moment dat, un tren marfar se zări şi ei se ridicară de pe borduri.

− Uau, nici nu credeam că trece vreun tren pe aici! zise Andrei. Toţi priveau trenul cum se apropia de ei încet, încet şi fără să zică nimic, săriră bordura înaltă şi alergară spre marfar...
Chiar dacă în seara acelei zile părinţii lor au aflat despre mica lor aventură de la o prietenă de familie, Adina şi Alex consideră şi azi că a meritat să aibă o astfel de amintire, pentru că doar atunci când eşti copil ai cel mai mare curaj să faci ca jocurile imaginaţiei să devină realitate!

CRĂCIUN ÎN IUNIE

Era o zi oarecare, împreună cu mama lor Adina şi Alex au mers în vizită la bunicul lor. Tatăl lor era plecat într-o delegaţie în Germania şi urma să se întoarcă a doua zi. Spre seară când au ajuns acasă, telefonul a sunat şi citind pe chipul mamei bucurie, au înţeles că la capătul celălalt era tatăl. El sunase ca să-i anunţe că era deja la Bucureşti şi ajungea în trei ore. Dar fiind deja târziu, Adina şi Alex adormiră la televizor, şi mama îi duse pe rând în dormitor. De obicei dimineaţa mama era cea care îi trezea pentru a se pregăti de şcoală, dar în ziua aceea ei se treziră singuri, nerăbdători să-l revadă pe tată. Tiptil au deschis uşa camerei şi s-au aventurat pe întuneric spre bucătărie, unde luau cu toţii micul dejun în fiecare dimineaţă. Era aşa de linişte în casă, încât ei crezură că s-au trezit mult prea devreme. Dar continuară să meargă spre bucătărie şi ajunşi în holul de la intrare, în şoaptă Alex zise:

— Adina, aprinde lumina să vedem cât e ceasul.
Fără să zică nimic Adina se conformă şi amândoi rămaseră surprinşi când văzură că deja întârziaseră la şcoală. Era 8 şi jumătate.

— Ce zi e azi? Întrebă Alex.
— Păi e joi.
— Nu ştiu ce să zic… şopti Alex.
— Hai să mâncăm ceva repede şi să ne grăbim să plecăm.
Amâdoi au fost de acord şi pe masa din bucătărie găsiră o ruladă de ciocolată din care tăiară câte o felie şi se aşezară la masă.

— Auzi, Adina, dar dacă ceasul de pe hol nu mai merge?
— Hm, s-ar putea. Hai să vedem cât arată cel din sufragerie.
Fără să mai stea pe gânduri plecară spre sufragerie, Adina prima şi Alex dupa ea. Când a deschis uşa, Adina a aprins lumina şi s-a uitat direct spre ceasul care era pe perete.

— E într-adevăr aproape 9, constată ea aşteptând ca Alex să zică ceva… De ce nu zici nimic? continuă ea.
Alex ridică mâna şi, arătând cu degetul, zise:

— Uită-te mai bine. Amândoi au rămas pentru o vreme bună cu gurile căscate la priveliştea din faţa lor. Jucării, hăinuţe, dulciuri, cărţi, aşezate peste tot, pe canapea, fotolii, pe masa de lângă geam, chiar şi pe televizor, iar covorul era plin încât nici nu mai aveai pe unde să calci. Nedezmeticiţi din somn şi confuzi pentru un moment chiar li s-a părut că visează dar stând aşa în uşă, imaginea parcă ruptă dintr-un vis nu se schimba. Fără să mai stea pe gânduri îşi făcură loc pe covor şi entuziasmul lor era prea mare ca să-şi mai dea seama că strigătele lor de bucurie răsunau în toată casa. Pierduţi printre atâtea şi atâtea surprize nici nu observară cum părinţii lor îi priveau cu drag din uşă.

— Ce vă place cel mai mult? întrebă tatăl.
— Tati! strigară ei împreună şi îi săriră în braţe. Tot, tati! Toate sunt frumoase!

Părinţii lor stătuseră până târziu în seara din ajun să le pregătească surpriza, iar mama îi învoise de la şcoală în ziua aceea. Adina şi Alex nu au fost nişte copii pretenţioşi, dar părinţii lor i-au răsfăţat mereu cu astfel de surprize, şi de aceea, eroii noştrii ar dori să vină o zi în care o să-i poată răsplăti înzecit.

ÎN PARC.

Vacanţa de vară se apropia şi parcă şi în aer se simţea acea stare de linişte, lipsită de griji care avea să se instaleze odată cu sosirea zilelor de libertate. Zilele erau mai lungi cu mai mult timp de joacă, căci toţi copiii mergeau acasă cu două sau trei ore mai târziu decât iarna, când se întunecă mult mai devreme. Era 1 iunie, şi anul acela Ziua copiilor căzuse într-o joi. La şcoală aveau liber până luni, era ca o mini vacanţă.
Adina şi Alex se treziseră, cum se obişnuiseră de la şcoală, dimineaţa devreme, de altfel toţi prietenii lor se trezeau la fel şi se întâlneau în faţa blocului ori cel mai mare dintre ei, Andrei făcea un tur pe la geamurile camerelor celorlalţi şi fluiera ca un semnal că e momentul să se întâlnească cu toţii afară la joacă. În ziua aceea s-au adunat toţi în locul obişnuit întâlnirii lor, în faţa blocului la Dana şi Cristi, prietenii cei mai apropiaţi ai Adinei si ai lui Alex, pentru a face desene pe asfalt, aşa cum obişnuiau în fiecare an de 1 iunie.
Băieţii se plictiseau repede şi unul din ei mergea acasă să ia mingea să joace pase. Însă de data aceasta nu au avut chef deloc mai ales că Alex venise deja cu mingea, dar fetele aduseseră şi creta albă şi cretă colorată şi s-au apucat de desenat.
Prietenii lui Alex şi ai Adinei erau Dana şi Cristi din blocul B8, Corina din B5, Andrei din B12 scara 2 şi Sonia din B7.
Înainte de ora prânzului, când mai toţi copiii mergeau acasă la masă, Andrei se gândi să împărtaseaşcă cu fetele planul pe care ei, băieţii îl făcusera în timp ce se jucau cu mingea:

- Fetelor, noi avem o idee, zise Andrei.
Fetele se opriră din desenat şi începură să asculte cum în timp ce se jucau cu mingea, băieţii se gândiseră că ar fi grozav să meargă împreună în parc. Parcul, care avea şi grădină zoologică era în apropierea unui alt cartier în care locuia bunicul Adinei şi al lui Alex, şi unde ei mergeau cam în fiecare duminică cu tatăl lor să dea de mâncare la animale, iar vara şi la lebede, şi să se plimbe cu barca pe lac. Iar înainte de prânz treceau pe la bunic să-l ia pe la ei. La inceput nu toţi au fost de acord cu ideea, deoarece nici unul nu avea voie sa meargă atât de departe de casă. Dar fiind în timpul săptămânii, majoritatea părinţilor lor erau la servici şi nu ar fi ştiut dacă s-ar fi întors din parc înaintea lor. Aşa că până la urma au căzut de acord ca, după ce merg acasă să ia prânzul să se întâlnească cât mai repede pentru a merge în parc.
Mama Adinei şi a lui Alex, era acasă. Dar s-au simţit mult mai uşuraţi atunci când le-a spus că trebuie să plece la Universitate, unde era profesoară, exact după pranz. Când au intrat pe uşă, mama lor încă gătea.

- Mami, nu e gata mâncarea? A întrebat Alex.
- Încă 5 minute. Dar de ce te grăbeşti aşa?
- Mi-e foame.
- Şi mie, mami. Rău de tot! adăugă Adina şi plecară amândoi în sufragerie să aprindă televizorul la desene animate. Ei obişnuiau să mănânce în faţa televizorului, doar în weekend mâncau cu toţii la bucătărie. Mama se grăbi să le pună în farfurii şi să le aducă mâncarea. Dar după ce luară câteva înghiţituri se ridicară şi duseră farfuriile pe masă la bucătărie.

- Ce are mâncarea? Întrebă mama mirată.
- Nu mai pot, ziseră amândoi în acelaşi timp.
- Cum, n-aţi zis că vă e foame rău?
- Nu ne mai e, zise Alex. Dă-ne şi nouă să ne luăm napolitane.
- Vă bateţi joc de mâncare, zise mama şi îşi scose portofelul din geantă să le dea bani pentru napolitane.

- N-am schimbat, luaţi aici şi-mi aduceţi restu’.
- Eu vreau şi acadele, zise Adina, gândindu-se la vata pe băţ din parc.
- Bine, haideţi că mă grăbesc, veniţi să vă pup. Să fiţi cuminţi!
După ce a ieşit mama pe usă, s-au dus să se îmbrace “mai frumos” şi au plecat să se întâlnească cu ceilalţi copii pentru a merge în parc.
Adina şi Alex ştiau drumul spre parc, iar Sonia era cea care întotdeauna era atentă atunci când traversau strada. Hotărâră să meargă pe jos până acolo. Spre parc erau mai multe drumuri şi intrări, cea de la Târg, care era şi intrarea principală, cea de la cimitir, şi cea pe care o urmau ei, de la unitatea militară. Drumul spre parc a fost ca o călătorie, şi ca să fie siguri că nu se abat în vreun fel, întrebau pe câte cineva dacă sunt în directia cea bună. Când au ajuns în dreptul Unităţii Militare, au descoperit că poarta terenului de antrenament era deschisă aşa că au intrat să se joace cu macheta de elicopter sau în labirint, de unde abia au reuşit să mai iasă. Până la urmă s-au plictisit şi au ajuns în sfarşit în parc, unde s-au plimbat, şi-au cumpărat şi vată pe băţ şi au împărţit-o cu ursul. Dar lângă parc era hipodromul şi un teatru de vară în aer liber, şi voiau să le vadă pe toate, aşa că timpul zbură. Nici unul din ei nu avea ceas la mână şi când în sfârşit întrebară un trecător aflară că era 6. Intrară în panică, gândindu-se că părinţii vor şti că au lipsit şi ei nu vor şti ce să le spună decât adevărul, şi atunci va fi vai şi amar. Chiar dacă mai erau multe de văzut, hotărâră să plece imediat spre casă. La întoarcere au mers spre ieşirea de la cimitir. În drum au cules flori şi au hotărât să se oprească mai întai să aşeze flori la mormintele bunicilor. Prima dată au mers la bunica Adinei şi a lui Alex, apoi la bunicul Danei şi al lui Cristi. După ce au aşezat florile, într-un moment de linişte si înconjurati de atâta tristeţe, Cristi izbucni în hohote de plâns. Si după el, unul câte unul şi ceilalti. Şi au plâns ţinându-se de mâini până când au ieşit din cimitir şi încă ceva din drumul spre casă.
Când au ajuns acasă, Adina şi Alex l-au găsit doar pe tatăl lor. Cu inima cât un purice, Adina întrebă:

- Ce faci tati?
- Bine, uite acum am ajuns şi îmi încălzeam nişte mâncare. Voi?
- Mami unde e?
- Trebuie sa apară. Ce faceţi staţi în casă?
- Păi, am venit sa bem apă şi mai iesim pe afară.
- Bine, să nu mai staţi mult.

MACARAUA.

Înainte ca Adina şi Alex să meargă la şcoală, familia se mutase într-un cartier nou, unde majoritatea blocurilor erau încă în construcţie. Totul părea pustiu în jur, de parcă nu locuia nimeni acolo în afară de ei. Priveliştea de construcţii, înconjurată de blocuri de ciment, şanţuri, buldozere si o macara, imediat au devenit pentru cei mici locuri perfecte de joacă. Adina şi Alex ieşeau mereu în faţa blocului la joacă, şi în primele săptămâni au fost singurii. Mingea si bicicleta se umpluseră de praf într-un colţ al apartamentului, pentru că acum castelele din praf de ciment şi oglinzi sparte erau preferatele lor.
Părinţii lor plecau dimineaţa devreme la servici şi se întorceau în jurul orei cinci. Pe vremea aceea erau prea mici să iasă nesupravegheati afară şi mai ales într-un cartier nou; de aceea părinţii lor hotărâseră ca până se intorc ei de la servici, Adina şi Alex să se joace în casă. Dar ei se plictiseau repede, mai ales că afară îi aşteptau atâtea şi atâtea aventuri, aşa că în fiecare dimineaţă după ce luau micul dejun şi părinţii lor plecau la servici, se furişau pe uşă pentru a ieşi în faţa blocului. Între timp venise vara şi era mai dificil să-şi dea seama de trecerea timpului, dar asta nu îi opri sa se furişeze afară nici în dimineaţa asta. Imediat cum ieşiră observară că muncitorii umpluseră o betonieră cu praf de ciment si fară să stea prea mult pe gânduri se urcară în ea.
- Hai să luăm aşa în palmă, zise Adina. După ce-l punem lângă scară, ne întoarcem şi mai luăm.
- E prea puţin, hai să-l luăm în tricou. Zise Alex.
- Nu! Că o sa ne murdărim şi o să ne vadă mami.
- Da, ai dreptate. Mai bine ne jucăm aici în ăsta.
Si aşa au făcut, au rămas acolo şi au început să-şi construiască un alt castel din ciment. Pierduţi în jocul lor, nici nu observau ce se întâmpla în jur, nici când o vecina ieşise pe geam şi îi strigă, nu pe nume pentru că nu ştia încă cum îi cheamă. Însă la un moment dat simţiră cum parcă betoniera de ciment se ridica încet, încet în aer. Alex se mută în partea de jos şi văzu că deja se ridicaseră de la pământ, atât de mult încât nu mai puteau să sară. Se priviră unul pe altul speriaţi, pentru că privind în sus văzura carligul de la macara, care continua să se strângă şi să-i ridice, şi cu fiecare centimetru betoniera se balansa si mai tare, atât de tare încât ei nu mai putură să-şi ţină echilibrul şi îi arunca dintr-o parte în alta cu tot cu praful de ciment. Ei strigară la omul din macara, dar renunţară repede, realizând ca nu avea cum sa-i audă.
- Alex ce facem?
- Nu ştiu, dar fi sigură că o să ne spună lu’ mami.
Vecina care îi văzuse şi ştia că încă sunt acolo a strigat la muncitorii care se aflau jos şi care comunicau prin staţii cu cel din macara, care realizând ce se întâmplă a oprit urcusul şi a iesit din cabină.
- Copii! Copii! Ieşiţi imediat de acolo!
Adina şi Alex se speriară parcă şi mai tare, dar ieşiră să-i vadă.
- Sunteţi bine? Întrebă macaragiul.
- Da, nene. Strigară ei.
- Foarte bine, acum ţineti-vă strâns de margini să vă dau jos.
Si cum coborau încet, câţiva muncitori se urcară pe scara macaralei ca să-i aştepte să-i ajute să coboare. Dar când au ajuns în dreptul lor Adina şi Alex au sărit prin părţile containerului de ciment şi au luat-o la fugă.
- Alex ne întâlnim în spatele blocului, strigă Adina în timp ce alerga.
- S-a făcut. Aprobă Alex.
Muncitorii au strigat dupa ei, dar degeaba, că ei n-au privit în urmă. Nu ar fi vrut să-i ia la întrebări şi să stie cui să-i pârască. Lasă, data viitoare o să-şi ia praful de ciment în tricou şi o să-l ducă lângă scară să se joace.


For English-> CLICK HERE.

TOTUL E BINE ÎN COPILĂRIE CÂND SE TERMINĂ CU BINE

Adina a mers la şcoală cu un an mai devreme, şi credeţi sau nu asta s-a întâmplat că aşa a vrut ea. Pentru că ea şi fratele ei, Alex, făceau o competiţie din orice. Aşa că el fiind cu un an şi două luni mai mare decât ea a mers primul la şcoală, pe ea au dat-o ai ei la grădiniţă. Mai fusese la grădiniţă şi nu i-a plăcut niciodată, la fel s-a întâmplat şi de data asta. Numai că acum s-a revoltat şi a terminat cu grupa mare de la grădiniţă în trei zile şi a ajuns direct în clasa a-1-a. Este adevărat, pierduse prima zi de şcoală în care toţi copiii primiseră prăjituri de la doamna învăţătoare, dar şi ce, ea a fost cea care a luat prima notă de 10 din clasă. Însă 3 ani mai târziu Adina si Alex constataseră deja că precum grădiniţa, şi şcoala intră în aceeaşi categorie: lucruri care nu le plac. Era din ce în ce mai greu să se trezească dimineaţa, li se făcea somn ori foame când era vorba de teme, chiar dacă aveau sau “nu prea aveau”, iar când trebuia să înveţe poezii parcă se sfârşea lumea. Era una din acele zile în care trebuiau să memoreze o poezie pentru a doua zi. Vă mai aduceţi aminte? Până nu terminai cu temele nu aveai voie afară la joacă. Zis şi făcut, s-au apucat de treabă, şi ea si Alex, în camere separate. Ai lor constataseră încă de la inceput că efectuarea temelor în aceeaşi încăpere avea un succes cam de 1,5 la sută. În fine, cumva minţile lor comunicau, şi în ciuda pereţilor care îi despărţeau, cam în acelaşi timp şi ea şi Alex au ieşit pe uşi strigând: “Gata! Am învăţat!” Pentru un moment s-au privit unul pe altul, dar deja nu îi mai mira această telepatie… Mama lor s-a mirat cum de au terminat aşa de repede, dar nu era în firea ei să facă pe detectivul.
- Bine. Daţi cărţile încoace, şi hai să vedem ce aţi învăţat. Luaţi-vă caietele şi treceţi în sufragerie.
S-au conformat, în fugă chiar, cu cât mai repede cu atât mai bine. S-au aşezat la masa din sufragerie. Şi pentru un moment amândoi au ezitat să se apuce de scris, aşteptau să audă uşa de la bucătărie că se închide.
- Ştii ceva? a întrebat el.
- Păi, ştiu aşa si aşa, dar am asta… a zis Adina şi a scos o hârtie din buzunar pe care scrisese poezia.
El a zâmbit şi s-a ridicat uşor de pe scaun s-a aplecat spre canapea şi de sub ea a scos un manual de limba romană.
- Am luat-o de la Daniel, i-a cumpărat taică-său două din greşeală.
- Şi, pentru ce?
- Păi uite acum e bună.
După vreo 15 minute au strigat-o din nou pe mamă. Ea a verificat în grabă când i-a văzut ce nerăbdători erau să iasă la joacă şi le-a dat acceptul. Fericiţi că merg la joacă, grija că mâine nu vor şti poezia s-a instalat abia când a fost vremea să meargă la culcare. Pe atunci ea şi fratele împărţeau aceeaşi cameră şi după ce amândoi s-au foit vreo jumătate de oră…
- Ce faci Alex, nu ţi-e somn?
- Nu-mi e. Ţie?
- Nu prea. Mă gândeam că nu am învăţat poezia aia.
- Da… şi eu la fel. Iau cartea să o citim acum?
- Nu eşti pe treaba ta?! Dacă se trezesc? Până mâine dimineaţă îl învăţăm pe Eminescu, vrem nu vrem!
- Şi ce vrei să facem?
- Nu ştiu… Bine eu citesc şi tu stai de şase la lumină.
Au creat spontan o strategie, Adina citea câte două versuri, după care Alex stingea lumina şi le repetau până când credeau ei că e de ajuns, apoi continuau…
Într-un final au reuşit să reţină poezia şi s-au culcat liniştiţi…
A doua zi dimineaţa s-au trezit cu greu. Ghiozdanele erau pregătite încă de seara şi după ce au terminat micul dejun, tatăl a ieşit primul din casă.
- Copii, vă aştept la maşină, hai, să vă grăbiţi!
- Da tati, venim repede. A zis Adina.
Alex uitase să pună în ghiozdan caietul de română pe care scrisese poezia cu o zi înainte şi parcă nu era de găsit niciunde. Mama s-a dus să-l caute şi timpul trecea… până la urmă l-au găsit şi au ieşit în fugă pe uşă.
- Hai, tată, nu era să mai veniţi odată, că întârzii la servici!
Au plecat spre şcoală, şi după ce au mers două străzi au ajuns la un semafor lângă Fabrica de Pâine. Semaforul şi-a schimbat culoarea şi exact când au ajuns ei în dreptul lui era roşu. Lângă maşină a oprit un tir.
- Alex, uite ce remorcă lungă are tirul ăsta…
- Da, cred că a venit la fabrică să ia pâine.
După câteva secunde şoferul tirului a hotărât să facă o manevră spre dreapta şi părea că nici nu observase maşina din dreapta lui.
- Ce are ăsta de gând să facă?! A zis tatăl lor văzând că tirul se apropia de maşina lor şi a început să claxoneze. O dată, de două ori şi apoi continuu în timp ce tirul a lovit maşina şi a rupt oglinda retrovizoare de pe partea stângă. Adina şi Alex erau muţi de teroare…
Într-un final şoferul tirului i-a văzut, s-a oprit şi s-a dat jos să vadă ce s-a întâmplat. Tatăl lor s-a dat jos şi el, s-a aplecat să ia oglinda şi deschizând portiera maşinii i-a dat oglinda Adinei. Ea a luat-o şi a strâns-o la piept şi imediat i s-au umplut ochii de lacrimi. Alex o privea şi atingând-o pe umăr a zis:
- Lasă, se duce tati la service şi o pune la loc.
Adina a zâmbit şi a dat din cap în semn de aprobare, şi a şoptit:
- Aşa e…
Nu au zis nimic, dar amândoi au oftat, gândind ce bine că a fost doar atât.
Au întârziat la şcoală, dar în tramvaiul care trecuse în acel moment prin faţa semaforului fusese doamna învăţătoare care, îngrozită, privise scena, doar că nu apucase să vadă şi finalul. Când i-a văzut pe Adina şi Alex intrând pe uşa clasei, s-a repezit la ei şi i-a îmbrăţisat pe amândoi odată.
- Ştiu copii, am văzut, am stat ca pe ghimpi şi cu ochii numai pe ceas până aţi ajuns.
Dar totul e bine când se termină cu bine, şi în ziua aceea învăţătoarea nici nu i-a ascultat la poezie.


For English CLICK HERE.